Grădina Botanică din Cluj-Napoca

Grădina Botanică „Alexandru Borza” a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, România a fost fondată în 1920 de profesorul Alexandru Borza. Întinsă pe o suprafaţă de aproape 14 hectare, în partea sudică a Clujului, grădina botanică, organizată după Unirea Transilvaniei cu România, în anii activităţii de aşezare pe temeiuri solide a universităţii clujene, a reuşit să se dezvolte în timp atât ca şi un obiectiv turistic clujean cât şi ca important spaţiu didactic şi ştiinţific din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.

Grădina conţine pe teritoriul său peste 10 000 specii de plante din toate colţurile lumii, fiind structurată pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal. Flora şi vegetaţia românească sunt reprezentate prin plante din câmpiile transilvane, Munţii Carpaţi, Banat, etc.

Printre atracţiile grădinii se numără Grădina japoneză (o grădină în stil japonez cu un pârâu şi o căsuţă în stil japonez), Grădina romană cu vestigii arheologice din vechea colonie romană Napoca, printre care şi o statuie a lui Ceres, zeiţa cerealelor şi a pâinii, alături de plante cultivate care domină agricultura contemporană românească.

Istorie

După înfiinţarea primelor universităţi, grădinile de plante medicinale existente pe lângă mănăstiri s-au subordonat acestora constituindu-se treptat în adevărate grădini botanice, în care ştiinţele botanice cu diferitele lor ramuri au devenit discipline de studiu. Este şi cazul Grădinii Botanice “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca, a cărei istorie a fost legată de Universitatea Românească din capitala Transilvaniei şi de prezenţa la început, în calitate de profesor, a lui Alexandru Borza.

Precursori

Când s-a fondat la 1872 Universitatea Maghiară de la Cluj, unicei catedre de botanică i s-a ataşat o vastă grădină, organizată în parcul dăruit de contele Mikó Muzeului Naţional Ardelean, care urma să fie transformat în grădină botanică. O bogată colecţie de arbori şi arbuşti formau fondul şi începutul promiţător al unei grădini botanice. La intrarea parcului se afla o clădire cu patru camere, care servea drept Institut Botanic şi birou. Primul director, prof. Dr. A. Kanitz (1872-1896), nu a reuşit sa organizeze o instituţie solidă, cu viitor. Fondurile de care a dispus au fost modeste, din ele reuşind cu greu să realizeze o şcoală sistematică şi de plante medicinale şi o mică seră pentru plante tropicale, mai mult de trei sferturi din spaţiu rămânând însă neamenajat. La 1882 s-a clădit în mijlocul grădinii Institutul de Chimie. Casa contelui Mikó a fost transformată de la început în Muzeu de Zoologie, în loc să fie folosită pentru un Muzeu botanic. În 1897, când a venit al doilea director, prof. Dr. J. Istvánffi (1897-1901) s-a dărâmat şi clădirea Institutului Botanic, întreaga gradină pierzându-şi sensul definit iniţial, în ciuda eforturilor considerabile pentru ridicarea acestei grădini la nivelul celor din vest făcute de către noul director. Abia venind la 1901 al treilea director, prof. Dr. Aladár Richter, cu o bogată experienţă şi vederi moderne, Grădina Botanică a fost înzestrată cu o seră mai mare, ridicată în grădina externă, care fusese lăsată în paragină până atunci. La acel moment se aştepta la o epocă de înflorire pentru aceasta instituţie de cultură, însă pe neaşteptate prof. Apathy şi-a aşezat în mijlocul grădinii botanice noul său Institut de Zoologie. Astfel Grădina Botanică împânzită cu Institutul de Chimie şi Zoologie, departe de institutul său botanic nu mai putea deservi în mod serios ştiinţele botanice.

După numeroase demersuri, directorul Aladár Richter a reuşit să convingă guvernul de necesitatea unor măsuri pentru salvarea grădinii. În 1910-1912 s-a cumpărat, ca despăgubire pentru grădina muzeului un teren excelent pentru o nouă Grădină Botanică. Teritoriul respectiv, ales ondulat şi accidentat, era potrivit diferitelor culturi şi de o rară frumuseţe peisajeră. Era înzestrat cu clădiri pentru director, personal şi gospodărie.

Profesorul Richter a ieşit la pensie şi nu a reuşit să se ocupe personal de amenajarea acestei grădini. Din lipsă de fonduri şi iniţiativă nici urmaşul sau St. Gyorffy (1913-1919) nu a făcut-o, ci a preferat să cultive, pe timpul primului războiului mondial, zarzavat şi fructe pentru spitale şi a adăpostit refugiaţii maghiari din 1916. Noii administraţii româneşti i-a fost dat să transforme livada de pomi fructiferi existentă într-o adevărată Grădină Botanică.

Creare si dezvoltare

Marea Unire a adus cu sine naţionalizarea universităţii clujene, după ce corpul profesional preexistent a refuzat să recunoască dreptul de control al statului roman şi să participe la activitatea universităţii. La 12 mai 1919, o comisie de 14 specialişti ardeleni a fost delegată de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei să preia inventarul mobil şi imobil al Universităţii. Pentru instituţiile cu profil biologic a fost delegat Alexandru Borza care a rămas din acest moment la Cluj. În 1920 el elaborează planul Grădinii împreună cu Cornel Gurtler. Acesta prevedea numeroase lucrări de organizare, lucrări care au început în toamna aceluiaşi an sub conducerea d-lui Dr. Onisifor Ghibu.

Sunt cumpărate două parcele vecine şi astfel se intră în posesia pitorescului pârâiaş al “Ţiganilor”. S-a câştigat, prin schimb, un colţişor unde se îmbină doua confluenţe ale acestui pârâiaş. Sunt construite trei poduleţe rustice şi un pod mai mare peste acest pârâu. În acelaşi timp se desfundă peste 35 000 m² de teren pentru secţia sistematică, care se plantează şi însămânţează cu iarbă. Pentru asigurarea apei necesare s-a construit, în paralel, o reţea de apeducte care se alimenta dintr-un castel de apă propriu ce primea apa din rezervorul de beton al grădinii în care se varsă pârâul Ţiganilor. 

S-au creat drumuri, cărări şi poteci, care au fost pavate şi pietruite în parte, iar altele acoperite cu nisip. S-au construit 6 răsadniţe de beton şi 12 de lemn, 2 florării de zid şi lemn, o casă mare de iernare pentru plantele mediteraneene, cu încălzire centrală şi apă caldă, la care s-a ataşat şi mica seră de fier mutată din grădina veche. Totodată se mută şi şopronul mare de rechizite şi atelierul de tâmplărie, după ce în altă parte a curţii se ridică un mic şopron-garaj pentru vehiculele Grădinii şi s-a refăcut în acelaşi timp grajdul pentru cai.
Au fost totodată reparate sau reconstruite locuinţele pentru personal: s-au construit noi clădiri administrative, cum ar fi căsuţele pentru portar de la cele 2 intrări principale (cea de pe Strada Pasteur şi cea de pe Gheorghe Bilaşcu), s-au făcut împrejmuiri de sârmă sau scândură pe o lungime de peste 400 metri, cu porţile şi portiţele necesare. Întreaga parte tehnică grădinărească a acestor lucrări de creare a unei Grădini Botanice noi a fost executată de către C. Gurtler, ajutat de un personal devotat în frunte cu grădinarul şef Gheorghe Filip. Planul grădinii fiind alcătuit de un botanist, iar nu de un arhitect şi fiind totodată pus în practică sub conducerea tot a unui botanist, întreaga Grădină Botanică este în primul rând o expresie a conceptelor botanice în materie de clasificare a plantelor şi de fitogeografie, iar nu un parc public artistic. Stâncăriile, bazinele, grămezile de nisip şi colţurile umbroase sunt făcute pentru a da plantelor condiţiile naturale cele mai potrivite de care au nevoie pentru a trăi, iar nu ca şi decor arhitectural. Punctul de vedere al esteticii horticulturii şi al arhitecturii decorative a fost trecut pe planul al doilea, dându-se prioritate cerinţelor botanice şi crescând astfel valoarea ştiinţifică a întregii instituţii. 

În toamna anului 1923 s-au terminat lucrările de construire a instalaţiilor hidraulice proprii ale Grădinii, alcătuite la acel moment din următoarele piese: un baraj pentru Pârâul Ţiganilor, un bazin de colectare a apei, casa de pompe cu motor pe benzină, castelul de apă cu rezervor (capacitate de 80 000 kg apă) având o scară de acces până în vârf şi o galerie care serveşte şi astăzi drept punct de admirare a panoramei Grădinii şi întregului oraş, o reţea de distribuţie în întreaga grădină cu 25 hidranţi. În apropiere sunt prezente, de asemenea, două bazine mari semi-eliptice din beton şi 34 de bazinaşe pătrate (aflate în legătură cu instalaţiile hidraulice), în care au fost plantate numeroase plante exotice. Tot în 1923 s-au amenajat aproape complet grupele sistematice ordonate după un plan original, s-au construit stâncării pentru plantele mediteraneene şi s-au organizat diferite grupe ornamentale ale plantelor. S-a pavat o mare parte din drumul principal al Grădinii şi a fost afişat la ambele intrării ale Grădinii planul grădinii, executat în culori. În cursul anilor 1923-1924 s-a făcut un nou pas către terminarea amenajării grădinii: s-au întocmit şi aşezat grupele biologice, ecologice şi genetice cuprinzând numeroase secţii (economia de apă a plantelor, apărarea acestora împotriva secetei, conservarea speciei, geneza speciilor).

În paralel au fost efectuate numeroase lucrări pregătitoare pentru aşezarea grupelor est-asiatice şi în special pentru amenajarea grădinii japoneze pe insula din lacul artificial. Lanternele de piatră au fost pregătite la Scoală de Arte şi Meserii din Zlatna, iar podul, în stil japonez, în atelierul institutului. Astfel pe drumul care începe cu fântâna de piatră pitorească şi până la pădurea de brad ce alcătuieşte un fond admirabil pentru întregul peisaj s-a amenajat o grădină japoneză, cu plante din flora Orientului Îndepărtat. Grădina prezintă o serie de elemente arhitecturale specifice Ţării Soarelui Răsare: insula împodobită cu diferite plante, un pod curbat şi ornamentat în stilul tradiţional japonez, alături de un „tory” - poarta sacră şi în jurul lacului au fost aşezate patru lanterne de piatră. În acest cadru specific japonez sunt cultivate numeroase plante ale Japoniei.

În 1924 se reconstituie şi adaptează palmarul de la vechea Grădină. Lucrarea, destul de complicată de altfel, a fost executată de 2 firme particulare, palmierii şi celelalte plante mari ajungând în final sub siguranţa unui nou acoperiş. Tot acum s-a construit drumul prin păduricea de brădet şi s-au pavat numeroase cărări în noua Grădină. Până la acest moment Grădina nu fusese una publică. Dat fiind progresul deosebit al stadiului amenajărilor, conducerea Grădinii Botanice hotărăşte că este momentul să o deschidă şi pentru public. Astfel la 25 iunie 1925, directorul a invitat reprezentanţii ziarelor locale şi naţionale, prezentându-le Grădina şi explicându-le istoricul organizării ei. Toate ziarele au scris în ediţiile următoare despre frumuseţea şi scopurile ştiinţifice ale acestei instituţii realizată într-o perioadă atât de scurtă de către administraţia românească. În perioada anilor 1929-1930, Senatul Universităţii a repartizat o sumă necesară pentru împrejmuirea spre strada Louis Pasteur a Grădinii şi pentru începerea construirii unui complex de sere.

În 1960 au fost date în folosinţă serele noi ale grădinii cu cele 6 compartimente. În perioada 1963-1964 s-au asfaltat principalele alei ale grădinii, s-a consolidat lacul din Grădina Japoneză şi înlocuit gardul împrejmuitor din lemn cu unul nou, de beton. După 1986 au fost desfăşurate o serie de lucrări de refacere a fundului lacului Grădinii Japoneze şi a canalizării acestuia. Lucrările nu au fost încă finalizate din lipsă de fonduri, la momentul actual lacul fiind desecat. Din 1997 până în prezent s-a iniţiat un program de reparaţii al complexelor de sere, la Institutul Botanic, s-au asfaltat alei şi s-a modernizat iluminatul public. La o parte din alei li s-a schimbat pavajul din asfalt cu unul nou, mult mai estetic. Lucrările au fost derulate însă cu greutate, fondurile disponibile nefiind nici pe departe suficiente.

Floră şi vegetaţie

La momentul de faţă grădina deţine peste 10 000 de specii de plante, număr foarte mare pentru o grădină botanică, fapt care a dus la o evaluare a Grădinii printre cele mai prestigioase din lume. Flora şi vegetaţia din ţara noastră este reprezentată foarte bine prin plante aduse din Banat, Moldova, Oltenia, dunele maritime ale Mării Negre, Câmpia şi Podişul Transilvan, dar şi din Munţii Carpaţi. Relieful variat a permis aducerea de plante din munţii Caucaz, Balcani, Himalaya, dar şi din zona Mării Mediterane.

Compartimentare

Pentru a crea condiţiile cele mai propice plantelor a fost realizată o împărţire a spaţiului în mai multe sectoare:

• Sectorul ornamental - Aici sunt cultivate zeci de specii a câtorva sute de plante lemnoase şi ierboase care încântă vizitatorii de-a lungul întregului an în zone cum ar fi Grădina Japoneză, Rosariumul şi Grădina Mediteraneană;
• Sectorul fitogeografic conţine o colecţie de plante aranjate în funcţie de asociaţiile lor naturale;
• Sectorul sistematic - un mare număr de specii grupate pe familii, care la rândul lor sunt dispuse după ordine şi clase, din punct de vedere filogenetic;
• Sectorul economic este format dintr-o serie de plante cultivate pentru utilitatea lor industrială/economică, cum ar fi cocotierul sau palmierul de ulei;
• Sectorul medicinal - plante cunoscute datorită proprietăţilor lor medicale şi curative.

Sere

Complexul de sere existent este format din 2 grupe cu un total de şase sere (în suprafaţă totală de peste 3 500 de m²) în care sunt cultivate plante ecuatoriale şi tropicale:

• Sera cu plante acvatice – aici se poate admira lotusul amazonian cu frunze de peste 1,5 m diametru,
• Sera cu palmieri – peste 80 de specii de palmieri decorativi sau industriali (cocotierul, palmierul de ulei), aduse din Japonia, Australia, Asia şi Insulele Canare
• Sera cu vegetaţie din Australia şi mediteraneană – diverse specii de ficus, ferigi,
• Sera cu orhidee şi ferigi,
• Sera cu bromeliacee,
• Sera cu plante suculente.

Grădina romană

Grădina Romană, sau grădina lui Pliniu, este dispusă în jurul statuii zeiţei romane a agriculturii Ceres, în acest spaţiu fiind aranjate o serie de piese arheologice descoperite în oraşul roman Napoca, printre care şi două sicrie romane. Aici se află totodată o colecţie de plante care decorau odinioară grădinile romane.

Grădina japoneză

Grădina Japoneză este aranjată în stilul tradiţional gyo-no-niwa şi cuprinde elemente de peisaj specifice Japoniei, aranjate într-un cadru tradiţional japonez: un lac creat artificial, în mijlocul căruia se află o mică insulă legată de marginile lacului pe o parte printr-un pod curbat japonez la capătul căruia se află o poartă sacră japoneză, iar pe partea opusă se află un podeţ din piatră. În jurul lacului sunt dispuse patru lanterne de piatră, zona fiind amenajată cu plante aduse din Orientul Îndepărtat. Din păcate, la momentul de faţă sistemul de apeducte care alimentează lacul este nefuncţional.

Contribuţii ştiinţifice

De-a lungul timpului grădina a reuşit să dezvolte relaţii de colaborare cu peste 450 de instituţii similare din peste 80 de ţări, în domeniul botanicii. Grădina a devenit unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Grădinilor Botanice din România, iar în incinta sa se află Institutul Botanic al Facultăţii de Biologie şi Geologie, care cuprinde o serie de instituţii culturale şi ştiinţifice.

Instituţii patronate

Sub patronajul Grădinii Botanice se află o serie de instituţii cu scop ştiinţific, didactic şi cultural:

Muzeul Botanic din incintă deţine peste 7 000 de piese şi exponate, care sunt admirate de către vizitatori şi folosite cu scop didactic şi ştiinţific;
Herbarul Grădinii Botanice este cel mai mare din România, cu peste 650 000 de eşantioane de plante din toate regiunile lumii, cu o valoare ştiinţifică deosebită şi aflat mereu la dispoziţia studenţilor şi a cercetătorilor;
Biblioteca de Botanică este adăpostită la parterul Institutului Botanic şi deţine materiale de la instituţii cum ar fi Asociaţia Muzeului Ardelean, Biblioteca Institutului Botanic, Catedra de Botanică a Universităţii Clujene precum şi din donaţii de la o serie de oameni de ştiinţă clujeni cum ar fi Alexandru Borza, Onoriu Raţiu ş.a.

Publicaţii proprii

Grădina editează, în acelaşi timp, o serie de publicaţii prin care doreşte să îşi promoveze activitatea:

Catalogul de Seminţe este o publicaţie anuală trimisă în toată lumea şi prin care instituţia clujeană realizează schimburi de seminţe cu peste 500 de instituţii botanice de pe tot globul. În acest fel Grădina reuşeşte să obţină specii noi de plante pe care doreşte să le adauge colecţiei sale.
Revista „Contribuţii Botanice” conţine prezentarea lucrărilor ştiinţifice realizate de către cercetătorii clujeni din domeniu.
Revista „Flora Romaniae Exsicca” a fost creată ca şi o publicaţie prin care Grădina Botanică realizează schimburi de herbare cu alte instituţii botanice din lume.

Misiune

În prezent, în grădinile botanice existente în lume se estimează că sunt peste 4 milioane exemplare de plante, aparţinând la aproximativ 80 000 specii, multe dintre ele pe care de dispariţie. În perioada ultimilor zeci de ani, dată fiind degradarea rapidă a habitatelor naturale ca urmare a supraexploatării, poluării, intensificării deşertificării s-a accelerat ritmul de dispariţie al speciilor vegetale, fapt care a impus reconsiderarea rolului şi importanţei grădinilor botanice, care trebuie să depună eforturi în conservarea bio-diversităţii mondiale. Misiunea globală a acestora trebuie să urmărească oprirea pierderii de specii şi a diversităţii lor genetice în lume. Grădina botanică clujeană şi-a impus încadrarea în aceste noi cerinţe, iniţiind cu succes cercetări privind posibilităţile de conservare, a unor specii valoroase din flora României, în special a celor periclitate sau endemice. Odată intrat în spaţiul Grădinii Botanice , ceea ce frapează vizitatorul este liniştea profundă pe care o întâlneşte la tot pasul, în discordanţă cu dinamismul Clujului. Vizitatorilor Grădinii Botanice din Cluj le este recomandat, de aceea, să adopte o atitudine civilizată şi de respect faţă de toată munca şi eforturile a peste 100 de ani şi faţă de tot ceea ce s-a reuşit a se crea aici.

Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă.

corectează...